Mai ştii?

Dacă mai ştii să cauţi, prin minutele căzute în carcasa timpului, exact pe acelea care au meritat trăite,
Dacă mai ştii să ceri, la librăria închisă demult, cartea pe care ai pierdut-o,
Dacă mai ştii să mergi cu ochii închişi, ca şi cum drumul vechi spre şcoală ar fi la locul lui, netulburat de oameni şi maşini,
Dacă mai ştii că, acum, clipa asta e făcută din cauciuc pe care răbdarea vieţii noastre o poate întinde, aşa, până la capăt,
Dacă mai ştii să ceri în şoaptă, să adulmeci cu ochii închişi, să mângâi fără mănuşi de lână şi să săruţi fără spaima ce ar putea să însemne asta,
Dacă mai ştii să-ţi faci timpul din nerăbdarea celorlalţi,
Dacă mai ştii să te opreşti, acum, fără să fie nevoie să-ţi dau vreun motiv,
Dacă mai ştii toate astea, poate că începi să ştii de ce meriţi Crăciunul.

De ce în ziua aceea calendarul se prăbuşeşte cu tot cu perete şi lasă la vedere depărtările şi câmpurile şi urmele de iepuri în zăpada iernilor pe care le-ai uitat?
De ce ziua care vine n-are nici o legătură cu paietele şi globurile şi muzica şi colindele aruncate fără suflet pe o piaţă fără chef?
De ce suntem pentru că el este, şi nu invers?
De ce îl aşteptăm ca pe un autobuz plin cu oamenii şi locurile şi vremurile de care ne e teribil de dor?
Şi de ce câteodată, deşelat şi plin de fum şi reumatism, el totuşi vine? Trebuie să fii atent însă, pentru că poţi să nici nu-l recunoşti, chiar dacă îl meriţi.
Există o condiţie pentru ca el să vină. Există o întrebare: Mai ştii ce e Crăciunul?

Hai să încercăm să spunem aşa: E ziua în care dăm la o parte tot ceea ce putem spune sigur. În care lăsăm undeva, jos, pe pământul ăsta plictisit, tot ceea ce ştim că suntem: actele, algocalminul, ceasul de la mâna, smartphone-ul, tableta, maşina din parcare, tot ceea ce ne amintim că s-a întâmplat, tot ce ne amintim că ne-am dorit să se întâmple. E ceea ce rămâne după ce uităm de salariu şi ruj, de cizme şi cercei, de facebook şi checkin, de toate lucrurile sigure, serioase, pe care poţi pune mâna, pe care poţi pune preţ sau recompensă.

De fapt Crăciunul este restul vieţii noastre, neîntâmplate. Pe care încercăm, în fiecare an, s-o trăim cu fereală, să nu râdă nimeni de noi. Condensată într-un minut la miezul unei nopţi de iarnă, îndesată într-o privire, ascunsă după un clinchet de pahar. E cel mai scurt drum între ce putem să fim şi ce suntem. Îl facem într-o secundă. Şi-am uitat. Crăciunul e de fapt doar aşteptarea unei zile. Şi niciodată ziua unei aşteptări.

E o sală în care lumea şi-a lăsat, ca pe umbrele, toate întrebările de care n-are vreme la slujbă şi acasă. Dacă mai ştii câteva lucruri despre tine, dacă mai cauţi, dacă mai încerci … atunci, cred, îl aştepţi, nu?

Eu da. Încă o dată. Pe 24 Decembrie, seara. Nu mă căutaţi.
(photo ©carolineld)

4 comentarii pe “Mai ştii?

Comentati?